Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi

Însumând fonduri care au făcut parte din fostele biblioteci ale Academiilor domnești (cea mai veche, Academia Vasiliană, de pe la 1640, ființând la Mănăstirea Trei Ierarhi), actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași se bucură de continuitate și stabilitate începând cu anul 1835, ca Bibliotecă a Academiei Mihăilene, schimbându-și în timp doar denumirea: Biblioteca Universității din Iași, Biblioteca „Ulpia” (denumire dată de Bogdan Petriceicu Hasdeu pe când era directorul bibliotecii), Biblioteca Centrală. Continuitatea bibliotecii este dovedită și de existența ștampilei „Biblioteca Academiei Mihăilene 1835”, datată chiar din anul înființării ei. Primul ei director, Dimitrie Gusti, întocmește un catalog de 52 de pagini intitulat „Catalogul cărților de cetit în Biblioteca Academiei Mihăilene”, urmat ulterior de suplimente, determinate de marile achiziții de cărți, făcute de bibliotecă, sau de creșterile provenite prin schimburi și donații, înscrise în „Cartea de aur”, instituită în 1842. În cursul unei neîntrerupte evoluții de peste un secol și jumătate, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” a fost nevoită să-și închidă în mai multe rânduri porțile, fie din pricina lipsei de spațiu (în 1859), fie a cutremurului din 1940 sau a războiului (în 1944), a avut fondurile de publicații risipite sau reduse de calamități (în cele două războaie mondiale, în timpul crizei economice din 1929-1932, în incendiul din martie 1932).
În 1860, prin înființarea la Iași a primei universități din țară, din bibliotecă a Academiei Mihăilene devine Bibliotecă Universitară, apoi Centrală și Publică în 1864, din nou Universitară în 1916. După transformarea bibliotecii în bibliotecă universitară, în 1860, aceasta a funcționat în palatul Moruzzi, iar din 1897 în clădirea noului local al Universității, într-o încăpere ce amintește vechile biblioteci ale colegiilor Universității din Oxford sau din Cambridge prin bogata sa
ornamentație și mobilierul specific confecționat din lemn de stejar, spațiu utilizat și astăzi ca bibliotecă. A funcționat în clădirea Academiei Mihăilene (astăzi distrusă), între 1835-1860, în Universitatea veche (actuala Universitate de Medicină și Farmacie), până în 1897, în Universitatea nouă (actualmente sala de studiu a Bibliotecii Universității Tehnice „Gh. Asachi” din Bulevardul Carol I), pentru ca după al doilea război mondial să se mute în clădirea Bibliotecii Fundației
„Regele Ferdinand I”, ale cărei fonduri le înglobează. Încă din 1941, reprezentanții Fundației și-au manifestat dorința de a primi în spațiile acesteia Biblioteca Universității. În aceste condiții au început discuțiile între cele două înstituții, iar în
toamna (octombrie) anului 1945 s-a ajuns la o înțelegere între Universitatea Mihăileană și Fundația „Regele Ferdinand I”, finalizate cu încheierea unui Contract de închiriere a unui spațiu din Palatul Bibliotecii Fundației „Regele Ferdinand I”, în care să funcționeze Biblioteca Universității Mihăilene, din Iași. Perioada contractuală prevăzută era de 9 ani, de la 23 octombrie 1945 la 23 octombrie 1954. La începutul anului 1948, rectorul Universității ieșene, profesorul Leon Ballif,
înainta Ministerului Educației Naționale o cerere prin care prezenta situația bibliotecii la acea dată, datorată în mare parte deteriorării clădirii Universității în timpul celui de-al doilea război mondial. În continuare, se solicita trecerea definitivă și în întregime a edificiului fostei Biblioteci a Fundației „Regele Ferdinand I” – inclusiv a inventarului mobil și a colecțiilor de cărți – în patrimoniul Universității din Iași. Se mai solicita ca numele Biblioteca Fundației „Regele Ferdinand I” din Iași să fie înlocuit cu numele Biblioteca Centrală a Universității „Cuza-Vodă” din Iași. Pe 14 iulie 1948, apare Decretul nr. 135 privind desființarea Fundației „Regele Ferdinand I”. Întreg patrimoniul Fundației trecea în proprietatea Statului. Imobilul Bibliotecii Fundației trecea în patrimoniul Universității „Cuza-Vodă” din Iași, pentru adăpostirea Bibliotecii sale Centrale.
Imobilul Institutului de educație a fiicelor de ofițeri „Regina Maria” din Iași trecea în patrimoniul Politehnicii „Gh. Asachi” din Iași, pentru adăpostirea căminului de studenți „Ion Neculi”. Tot aici se prevedea că arhiva și documentele istorice din fondul Fundației „Regele Ferdinand I” din Iași trec în patrimoniul Statului și vor fi păstrate la Arhivele Naționale Iași (ceea ce s-a și întâmplat). Cele de la sediul central al Fundației „Regele Ferdinand I”, din București, au trecut în patrimoniul Fundației „Carol I” din București, de unde au dispărut. Încă din anul 1943, P. Bogdan sesiza că
actele de proprietate asupra imobilului din Iași se găseau la sediul din București al Fundației, la Palatul Cotroceni. Ele nu au ajuns niciodată la Iași.
Cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani și pentru a marca importantul rol al Iașului în dezvoltarea viitoare a țării, Regele Ferdinand decide să se înființeze aici o Fundație universitară care să îi poarte numele. Așezământul se înființa, asemenea Fundației „Regele Carol I” din București, spre binele tinerimii universitare, cu scopul de a procura studenților un loc de întrunire, înzestrat cu o bibliotecă întotdeauna deschisă, unde își vor putea satisface iubirea de studiu.
Inestimabilele manuscrise, incunabule, cărți vechi și rare, unele purtând semnături ilustre (B.P. Hasdeu, M. Eminescu – care au fost și directori ai instituției, I. Creangă, Șt. Procopiu ș.a.), provin în principal din biblioteci mănăstirești (Sf. Sava, Doljești, Mitropolie) și particulare (Constantin Hurmuzachi, Mihail Kogălniceanu, Christian
Flechtenmacher, B.P. Hasdeu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Gheorghe Asachi, domnitorul Mihail Sturdza, L. Steege, V. Adamachi, Titu Maiorescu, Paul de Gore, Iorgu Iordan etc.), care au intrat în patrimoniul bibliotecii, conform legii, prin donații sau cumpărături. Prințul Grigore Sturdza a donat sume mari în galbeni pentru achiziții de noi cărți, la care a adăugat și o importantă bibliotecă personală.
Fondurile bibliotecii au fost reorganizate sub conducerea profesorului sas Karl Kurt Klein, directorul instituției în perioada interbelică.