Biblioteca Universităţii Naţionale de Muzică, Bucureşti

În anul 1834 a luat fiinţă ”Şcoala de Muzică Vocală a Societăţii Filarmonice”, fără existenţa unei biblioteci muzicale. Actul de naştere al “Conservatorului de Muzică şi Declamaţiune” este datat 05.10.1864 și poartă semnătura lui Alexandru Flechtenmacher, profesor şi compozitor. Succesorul lui la conducerea Conservatorului a fost dirijorul, compozitorul şi profesorul Eduard Wachmann, cel care a fost preocupat de elaborarea unui nou “Regulament pentru Şcoala Medie de Muzică din Bucureşti şi Iaşi”, ce includea și prima referire la bibliotecă (internatul şi bibliotecile şcolii muzicale). Din anul 1904, la conducerea Conservatorului se află Dimitrie Popovici–Bayrenth, care în “Regulamentul de funcţionare” din 6.09.1907 prevede reorganizarea bibliotecii. Alfonso Castaldi considera că pregătirea muzicală a viitorilor compozitori nu se poate înfăptui în cadrul orelor de curs, fiind necesare sala de concert şi biblioteca. El a demonstrat necesitatea organizării pe criterii ştiinţifice a bibliotecii Conservatorului, a înzestrării ei cu partituri şi lucrări de muzicologie. Toate aceste sugestii s-au concretizat într-un memoriu care prevedea: “…din nenorocire, mijloacele aflate astăzi la îndemână în România, pentru cultura muzicală, nu sunt satisfăcătoare. Înainte de toate lipseşte aici o bibliotecă muzicală. Ori, în bibliotecă se formează studentul, aici se hrăneşte el cel mai bine. Autorităţile trebuie să răspundă de acest lucru şi să umple astfel o lacună de foarte mare utilitate. Înfiinţarea unei biblioteci de partituri pentru orchestră, cu cărţi de muzicografie şi studii estetico–muzicale, este foarte necesară pentru cultură generală. A auzi o simfonie, nu este îndeajuns, trebuie a o citi, a pătrunde până în substratul profund al concepţiei critice, pentru a-i releva frumuseţile-i ascunse”. Prima reorganizare a bibliotecii a avut loc în anul 1914, când la conducerea Conservatorului a fost muzicianul Mihail Jora. În acel moment, documentele se aflau într-un spațiu închis, neinventariate, fără a putea fi folosite. Situaţia n-a putut fi tolerată tocmai de cel care înţelegea rolul bibliotecii în pregătirea muzicienilor. S-a trecut la inventarierea volumelor şi transformarea unei “odăi” într-o sală de lectură. Jora lansează un apel pentru crearea unor colecţii cu caracter documentar şi didactic (”orice ajutor din partea oricui, va fi primit cu recunoştinţă”) şi apostrofează nepăsarea cercurilor oficiale de atunci care lăsau în grija iniţiativelor particulare realizarea acestui deziderat al învăţământului muzical. Se ajunge astfel ca, în cea mai mare parte, ”avutul” bibliotecii să fie rezultatul unor gesturi mărinimoase din partea unor mari muzicieni. După anul 1948, Academia a funcţionat ca Facultate în cadrul “Institutului de Artă” din Bucureşti, iar din 1950/1951 s-a reorganizat, fiind alcătuită din 2 facultăţi: Facultatea de Instrumente, Facultatea de Compozitie, Dirijat şi Pedagogie, ambele deservite de aceeaşi bibliotecă ce şi-a completat sistematic fondurile tinzând spre cuprinderea integrală a creaţiei muzicale şi muzicologice româneşti, precum şi achiziţionarea celor mai importante documente de peste hotare. În urma respectivelor eforturi, în anul 1959, în fondul bibliotecii erau peste 42.000 de volume. În anul 1964, Conservatorul primeşte un sediu nou şi se pun bazele ultimei reorganizări a bibliotecii, după principii biblioteconomice. S-a militat permanent pentru transformarea bibliotecii într-o componentă adecvată a procesului de învăţământ şi într-un depozitar al tezaurului muzical naţional. Nu trebuie omisă personalitatea lui George Enescu de a cărui activitate se leagă şi cea a Conservatorului şi a bibliotecii. Prezenţa sa se făcea mereu simţită cu prilejul unor evenimente importante (examene, concursuri); nobila sa concepţie despre muzică a influenţat procesul de învăţământ, atât prin repertoriul care se studia la diferitele secţii ale Conservatorului, cât şi prin faptul că cele mai multe cadre didactice se aflau în imediata sa apropiere, îmbogăţindu-se cu arta marelui maestru. În urma ultimei reorganizări din anul 1964, biblioteca s-a integrat în prevederile “Regulamentului de organizare şi funcţionare a bibliotecilor din învăţământul superior”; ea păstrează evidenţele impuse de gestionare a fondului şi de organizarea biblioteconomică; pentru catalogarea publicaţiilor se folosesc regulile de descriere bibliografică ISBD (M), ISBD (S), ISBD (PM) si ISBD (CP) acceptate pe plan naţional şi internaţional şi regulile elaborate de “Asociaţia Internaţională a Bibliotecilor Muzicale” (AIBM) pentru specificul documentelor muzicale. Pentru publicaţiile muzicale se foloseşte un sistem de clasificare simplu, readaptabil noilor informaţii din domeniu, reprezentând o adaptare locală a sistemului de clasificare CZU, iar pentru prelucrarea monografiilor şi publicaţiilor seriale se foloseşte sistemul CZU. 30 septembrie 2015 este data la care a avut loc inaugurarea noului sediu al Mediatecii.