În noaptea dintre 13 și 14 septembrie 1321, la Ravenna, orașul în care, după deznădejdea anilor de exil neîntrerupt, regăsise întrucâtva liniștea și cinstea cuvenite, se stingea din viață Dante Alighieri. O boală necruțătoare la acea vreme îl făcea să închidă ochii pentru totdeauna, el lăsând însă în urmă o operă magistrală, menită să trăiască veșnic. Scriitorul şi filosoful care a dat o atât de înaltă expresie conştiinţei şi imaginarului Evului Mediu, aparţine, după trecerea a şapte veacuri de la moartea sa, memoriei culturale universale.
Biblioteca Națională a României îl omagiază, astăzi, pe autorul „Divinei Comedii”, invitând publicul să vizioneze expoziția virtuală:
Nostalgii dantești: excurs documentar și iconografic pe urmele „creatorului sufletului italian”
(Curator: Andreea Răsboiu – Serviciul Colecții Speciale, Cabinetul de Bibliofilie)
Vă propunem o incursiune în timp și spațiu, pe aripa rimelor și a fascinantelor alegorii ale micro și macrocosmosului dantesc, cu rezonanță, de-a lungul vremii, printre cărturarii și artiștii care le-au descifrat tainele în exegeze ori reprezentări grafice de seamă. Acestea se împletesc cu mărturii documentare de epocă aparținând cronicarilor medievali și primilor biografi ai lui Dante, fresce ale societății timpului său. Peste imaginile reperelor vieții divinului poet, zugrăvite în aceste surse istorice prețioase, se suprapune și un însemnat material fotografic, înfățișând realitatea contemporană a diferitelor locuri legate de numele său.
Mergând pe urmele scriitorului în „mândra ţară în care <da> se spune <<sì>>” (Paradisul, Cântul XXXIII. Trad. Al. Marcu. Craiova, 1932, p. 263), cu precădere la Florenţa, Verona ori Ravenna, se poate afirma fără putinţă de tăgadă că, în acest spaţiu istoric şi artistic prin excelenţă, dăinuie un adevărat cult al lui Dante, amintirea lui fiind vie la orice pas, mai cu seamă în cetatea sa natală, numele marelui florentin confundându-se cu aceasta. Cu siguranță, splendoarea acestui leagăn al vieții poetului nu poate lăsa indiferenți decât pe prea puțini. Areal citadin binecuvântat de-a lungul veacurilor cu un tezaur cultural și arhitectonic uriaș, mărturie fiind centrul istoric de o frumusețe rară, aflat pe Lista Patrimoniului Mondial Unesco din anul 1982, Florența este un Paradis pentru iubitorii de artă, științe, literatură și vechi tradiții artizanale. Având în gând numele personalităților imense, înscrise în panteonul cultural universal, care au consacrat orașul ca nucleu al artelor, atenția acordată aici autorului „Divinei Comedii” este cu atât mai covârşitoare. Florența a prezervat semnele existenței lui Dante, iar, acolo unde mărturiile istorice nu au fost îndeajuns, perseverența florentinilor de a-i onora și valoriza memoria a făcut ca acestea să fie recreate întocmai, transformându-l astăzi pe marele autor medieval într-un genius loci.
Preţioasa moştenire literară, alcătuită din stanţele şi din proza sa poetică şi filosofică, compuse mai ales în idiom toscan, a avut o înrâurire extraordinară asupra limbii vorbite şi scrise pe meleagurile italiene. La sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui de-al XIV-lea, într-o perioadă în care doar latina era îmbrăţişată de elita intelectuală, Dante găsea expresie pentru melodioasele lui rime în rostirile vernaculare din Florenţa natală şi din ţinuturile învecinate care formaseră, în cea mai mare parte, Etruria de odinioară.
Graiul cântat de marele poet, individualizat drept dialectul literar toscan şi, în acelaşi timp, stricto sensu, cel florentin – lingua fiorentina sau volgar fiorentino – a fost pe mai departe cultivat în unele dintre operele lui Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio, alături de aceștia Dante formând triada de aur pe care se întemeiază edificiul literaturii italiene. Fiind preferat de mulți dintre literați veacuri de-a rândul, acest dialect a cunoscut apogeul în veacul al XIX-lea, când este adoptat ca limbă literară comună întregii peninsule. Printre darurile de preţ pe care Dante le-a oferit naţiunii sale, nu se află doar opera sa fundamentală, una dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate din istoria literaturii universale, ci totodată contribuția avută la îndeplinirea unității lingvistice a italienilor. Aceștia îl supranumesc „il Sommo Poeta” [„Poetul suprem”], iar marele nostru istoric, Nicolae Iorga, în urmă cu un secol, cu prilejul omagierii lui Dante în aula Academiei Române, la șase sute de ani de la moarte, l-a intitulat „creatorul sufletului italian” (N. Iorga. Comemorarea lui Dante la Academia Română. Bucureşti: Editura Librăriei Pavel Suru, 1921, p. 4).
În imaginile literare pe care poetul a reuşit să le proiecteze în veşnicie, strălucesc atât nestematele cunoaşterii – trimiteri la literatura antică, filosofia scolastică şi la preceptele epocii al cărei însuşi exponent era – cât şi spectrul trăirilor lui lăuntrice, cu înălţimile şi abisurile eului său. Aflăm, ca într-o oglindă, simţăminte proprii naturii umane, fără deosebire şi necondiţionate de trecerea timpului. Probabil că, înainte de orice, se conturează nostalgia, bine-cunoscutul sentiment de dor și de regret, de aspirație neîmplinită, privind fie o lume mai demult apusă, un oraș de suflet, un loc intangibil, în care nu ne mai este îngăduit să ne întoarcem, fie o perioadă de aur a vieţii ori o dragoste devenită inaccesibilă, căci, după cum ofta, ispășindu-și pedeapsa eternă, „truditul suflet” al Francescăi da Rimini, celebrul personaj faţă de care Dante se lăsa înduioşat în asemenea măsură: „nimic nu doare-atât de rău/ decât de-un timp ferice-a-ţi fi aminte/ în timp de-amar, şi-o ştie domnul tău” (Infernul, Cântul V, 121-123. Trad. G. Coşbuc. Bucureşti, 1925, p. 42).
Expoziția virtuală Nostalgii dantești: excurs documentar și iconografic pe urmele „creatorului sufletului italian” poate fi vizualizată aici.
