Descriere
LECTOR IN BIBLIOTHECA
Apărut sub egida Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, volumul Revista Boabe de grâu: repere etnologice readuce în atenţie articole publicate în celebrul periodic acum peste 90 de ani, premisa autoarei fiind aceea că „de multe ori întoarcerea pe urmele înaintaşilor este o cale sigură pentru a găsi resurse de analiză, viziuni proaspete care, din diferite motive, au fost trecute cu vederea la momentul publicării”.
Perioada interbelică a fost una de înflorire a publicisticii culturale de la noi, în aceşti ani funcţionând reviste importante, precum Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială (1919-1935) – înfiinţată de Dimitrie Gusti, ca organ de presă al Asociației pentru Studiul și Reforma Socială, Contimporanul (1922-1932) – condusă de Ion Vinea şi Marcel Iancu, Revista Fundaţiilor Regale (1934-1947) – condusă iniţial de un comitet format din Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Octavian Goga, Dimitrie Gusti, Emil Racoviţă, Constantin Rădulescu-Motru, Ion Simionescu şi avându-l ca redactor-șef pe Paul Zarifopol.
Deşi cu o viaţă destul scurtă, de doar cinci ani, 1930-1934 (lucru de altfel obişnuit pentru dinamica epocii: Sburătorul lui Lovinescu, de pildă, a apărut în jur de trei ani, între aprilie 1919 – mai 1921 şi martie 1926 – iunie 1927), revista Boabe de grâu a reuşit să marcheze mentalul epocii, prestigiul său având reverberaţii până în zilele noastre. Ceea ce distinge Boabe de grâu în peisajul publicistic interbelic este reunirea, în acelaşi sumar, a unor studii şi cercetări de înaltă ţinută ştiinţifică cu articole de divertisment şi cronici de întâmpinare la cald privind evenimentele culturale, ţelul final fiind – ca un ecou peste veac al filosofiei paşoptiste – elevarea poporului. Emanoil Bucuţa, „fondatorul şi factotumul” publicaţiei Boabe de grâu, după cum îl numeşte autoarea, constructor de reviste, instituţii şi sisteme de educaţie, era „preocupat în egală măsură de literatură, de problemele educaţiei naţionale, de ridicarea ţăranilor, de situaţia românilor din afara graniţelor ţării, precum şi de dezvoltarea turismului românesc” (p. 13).
Cei peste 120 de autori români şi străini care au publicat în Boabe de grâu nu utilizează un limbaj arid, accesibil doar iniţiaţilor, ci fac subiecte dintre cele mai serioase accesibile tuturor. Desigur, meritul pentru această „acomodare” a publicului larg cu subiectele academice aparţine în primul rând redacţiei. Revista a avut o structură inteligent gândită, păstrată pe întreaga perioadă de apariţie, în două mari secţiuni: Studii şi Povestiri (care alătura articole serioase de analiză socio-antropologică cu o povestire, de obicei publicată în foileton) şi Cronica şi Educaţia în alte ţări (cronici de carte, semnalări de conferinţe, congrese, expoziţii, teatru, muzică, cinematograf, turism, sport, educaţie fizică, reportaje socio-pedagogice din afara graniţelor ţării). Efectul scontat al acestei arhitecturi a fost „constrângerea” cititorilor la a parcurge întreaga publicaţie, de la un cap la altul, fapt care i-a făcut să ţină pasul cu cei mai avizaţi.
Cu cele șase secțiuni ale sale – „Institutul Social Român”, „Educația poporului”, „Biserici rurale”, „Istoria unui oraș. București”, „Români minoritari în alte țări” şi „Minorități din România” – , lucrarea Revista Boabe de grâu: repere etnologice nu este nici o antologie şi nici un studiu monografic privind revista Boabe de grâu, ci, după cum de altfel indică şi subtitlul său, o selecţie şi o analiză a articolelor de etnologie şi folclor apărute în paginile acestei publicaţii care, precum o „conserva temporală”, ne poate ajuta să înţelegem mai bine „eşafodajul ţării în acea perioadă” (p. 15).
Letiţia Constantin
