Cu ocazia împlinirii a 220 de ani de la naşterea compozitorului Hector Berlioz, Biblioteca Naţională a României organizează expoziţia virtuală Reunirea artelor în simfonia programatică a lui Hector Berlioz, în care vor fi expuse partituri și fotografii de colecție. Partiturile aparţin unor edituri importante, iar pe lângă valoarea lor muzicală, vom regăsi şi valoarea bibliofilă, având dedicaţii ale autorului pentru: Împăratul Nicolae I al Rusiei, Colonelul F. Marmion, Humbert Ferrand, avocat și scriitor din Belley, dramaturgul Ernest Lagouvė sau jurnalistul Armand Bertin.
Pe pagina de titlu a partiturii „Carnavalul roman” vom găsi Ex-libris George Georgescu şi un amplu studiu muzicologic al criticului letonian Arthur Smolian. Tot în colecţia de partituri vom găsi lucrarea Invitaţie la dans, op. 65 compusă de Carl Maria von Weber, orchestrată magistral de Berlioz, pentru orchestră mare.
În ceea ce priveşte înregistrările audio-video, acestea sunt la fel de valoroase ca şi partiturile din această colecţie: Simfonia Fantastică sau Romeo şi Julieta în interpretarea Radio Sinfonie Orchester Berlin dirijată de Igor Markevitch, Orchestra Sinfonica di Torino della RAI dirijată de Sergiu Celibidache. Lucrarea La Damnation de Faust, op 24, o putem găsi atât pe CD cât şi pe DVD, interpretată de Chœur et Orchestre de L’Opéra de Lyon sub bagheta dirijorală a lui Kent Nagano, fiind o Coproductţie Erato & Opéra de Lyon. Opera Les Troyens, are o distribuție de excepție, rolurile principale fiind interpretate de Plácido Domingo, Jessye Norman, Tatiana Troyanos, acompaniați de Metropolitan Opera Orchestra, Chorus and Ballet sub bagheta lui James Levine. Mai trebuie menționat că mulți soliști vocali precum Gérard Souzay, Frederica von Stade, Maggie Teyte sau Magdalena Kožená au recitaluri în care au inclus arii din operele compuse de Berlioz.
Tematica bogată a genurilor muzicale promovate de compozitorii romantici este rezultatul unei colaborări susţinute între muzician şi omul de litere. Subiectele istorice şi de legendă devin teme ale unor opera romantice. Descrierea naturii şi prezenţa omului în ambianţa rustică, formează o altă categorie de teme. Lor li se alătură lumea visului în care imaginaţia creează posibilităţi infinite de evoluţie e trăsăturilor subiective. Elementul fantastic alternează cu imagini şi acţiuni reale.
Programatismul, este realizat tot prin intermediul literaturii, ca principiu de creaţie în muzica romantică, astfel că subiecte sau teme din literatură sau filozofie alcătuiesc programele multor lucrări instrumentale sau simfonice ale romanticilor.
Ca şi în cazul sonatei, în evoluţia simfoniei romantice se pot urmări două direcţii de dezvoltare. Prima, însumează lucrările concepute după modelul clasic, în care cele patru părţi tradiţionale se încadrează în formele practicare de către înaintaşi precum: Forma de Sonată, Lied sau Temă cu variaţiuni, Scherză şi Rondo sau Rondo-Sonată; cea de-a doua direcţie, cuprinde simfoniile programatice în care numărul părţilor componente, alcătuirea materialului tematic şi încadrearea lui într-o formă sau tratarea liberă, este dictată de programul ce stă la baza compunerii ei.
Cea de-a doua direcţie, simfonia programatică, reprezintă o cucerire importantă a muzicii romantice. Începuturile ei pot fi stabilite odată cu apariţia simfoniei Pastorala de Ludwig van Beethoven, unde cele cinci părţi poartă câte un titlu, urmând un program dinainte stabilit. Folosirea unui text literar, a unei idei poetice sau filozofice pe care compozitorul o dezvoltă şi o ilustrează cu mijloace specifice artei sonore, reprezintă o trăsătură definitorie a romantismului.
Unul dintre susţinătorii cei mai fervenţi ai acestei direcţii, este Hector Berlioz, născut la 11 decenbrie 1803, în localitatea franceză La Côte-Saint-André. Din cauza războiului, școlile îşi întrerupeau activitatea destul de des, de aceea Berlioz primeşte educația de la tatăl său, un medic luminat și cultivat, care i-a dat primele lecții de muzică, precum și de latină. Dar, la fel ca mulți compozitori, Berlioz a primit, în primii ani, puțină pregătire formală în muzică. El a elaborat pentru el însuși elementele de armonie și până la 12 ani compunea pentru grupuri locale de muzică de cameră. Cu ajutorul interpreților, a învățat să cânte la flaut și la chitară, devenind un virtuoz al acesteia din urmă.
Anul 1830 îi va aduce Premiul Romei, un concurs de compoziţie la care participa a patra oară. Totodată, va primi o bursă de studii în Italia, unde pe lângă contactul cu muzica italiană, cu întreaga viaţă muzicală de acolo, va cunoaşte o seamă de persoalităţi muzicale, cu unii dintre ei legând o trainică prietenie, precum cea cu Felix Mendelssohn-Bartholdy.
Berlioz nu și-a numerotat simfoniile, ci și le-a intitulat. În 1830, pe când avea 27 de ani, a compus cea mai cunoscută lucrare a sa, Symphonie fantastique (Simfonia fantastică), care a devenit una dintre cele mai faimoase lucrări simfonice din toate timpurile. Simfonia are un caracter autobiografic, programul ei fiind elaborat de însuşi Berlioz. Partea întâi, intitulată „Visuri” se desfăşoară pe baza unei teme pe care autorul o denumeşte „ideea fixă” şi care va deveni leitmotivul întregii simfonii. Partea a doua se intitulează „Un bal” şi îi oferă lui Berlioz posibilitatea de a introduce dansul la modă în acea perioadă, valsul. Atmosfera este încântătoare, ritmul valsului este antrenant, iar orchestra îi imprimă o notă de strălucire şi prospeţime. Următoarea parte se numeşte „Scenă de câmp” şi reprezintă o imagine pitorească din natură, iar partea a patra, “Drumul spre supliciu”, descrie un coşmar al eroului berliozian. Ultima parte “Visul unei nopţi de sabat“, sugerează o scenă grotească şi macabră totdată. Tânărul artist are viziunea fiinţei iubite, găsind-o în anturajul unei mulţimi dezgustătoare de draci, vrăjitoare, ce serbează o noapte de sabat. Tema care o înfăţişa la început ca întruchipând idealul, perfecţiunea, este acum prezentată în chip grotesc, fragmentată, caricaturizată.
După ce s-au întâlnit pentru prima dată la un concert cu lucrările lui Berlioz, compozitorul italian Niccolò Paganini îl încurajează pe acesta să scrie Harold en Italie (Harold în Italia), fiind o simfonie concertantă cu viola obbligato. Berlioz a început „prin a scrie un solo pentru violă, dar care a implicat orchestra în așa fel încât să nu reducă eficacitatea contribuției orchestrale”. Pe tot parcursul, partea neobișnuită de violă îl reprezintă pe protagonistul titular, fără a prezenta forma ca un concert.
După premiera lucrării Harold en Italie, Berlioz a avut experiența uluitoare de a-l vedea pe celebrul virtuoz al viorii Niccolò Paganini căzând la picioarele lui și declarând că este un geniu destinat să ducă mai departe noua tradiție muzicală inițiată de Beethoven, iar a doua zi chiar primeşte o scrisoare de aprecierede la acesta şi suma de 20.000 de franci. Folosind banii pentru a se elibera de corvoada jurnalistică, Berlioz compune simfonia corală Roméo et Juliette, dedicată lui Paganini.
Roméo et Juliette (Romeo şi Julieta) este o simfonie dramatică, o simfonie corală la scară largă iar libretul este scris de Émile Deschamps, bazându-se pe drama cu acelaşi titlu a lui William Shakespeare. Simfonia este considerată una dintre cele mai bune lucrări ale lui Berlioz și este printre cele mai originale ca formă, iar partitura este cea mai cuprinzătoare și detaliată piesă programatică a lui Berlioz.
Monumentalul Requiem Grande Messe Des Morts a fost compus în 1837 pentru soldații francezi uciși în război. Compozitorul a declarat: „Dacă aș fi amenințat cu distrugerea tuturor lucrărilor mele, cu excepția uneia, aș dori milă pentru Messe Des Morts”. Grande Messe Des Morts este una dintre cele mai bune lucrări ale lui Berlioz, iar textul este derivat din tradiționala liturghie latină de Requiem.
Le Carnaval Romain (Carnavalul roman) este o uvertură de sine stătătoare destinată spectacolului de concert. Uvertura se bazează pe teme din opera lui Berlioz, Benvenuto Cellini, inclusiv muzică din scena carnavalului operei – de unde și titlul. Berlioz a folosit culoarea orchestrală ca element fundamental al muzicii sale și a găsit în mod ingenios combinații instrumentale și sunete noi.
Despre orchestrație în sine și, chiar mai important, despre instrumentație, Berlioz a scris în 1844, tratatul principal, Traité d’instrumentation et d’orchestration modernes. Fiind mai mult decât un manual, a servit generațiilor ulterioare ca o introducere în estetica expresivității în muzică. După cum a arătat Albert Schweitzer,”principiul său este la fel de aplicabil lui Bach ca și lui Berlioz și nu este în niciun fel guvernat de considerente ale așa-numitei muzică de program”.
Hector Berlioz este unul dintre cei trei artiști care au constituit „stâlpii” romantismului francez, alături de scriitorul Victor Hugo și de pictorul Eugène Delacroix. Creația sa a fost una tipică stilului romantic dar, trecând peste orice convenții, muzica lui Berlioz înseamnă multă inovație și originalitate. Totul este revoluționar în compoziţiile sale, la fel cum și viața sa a fost una excentrică și caracterizată de extreme. Compozitorul Robert Schumann spunea despre caracterul extravagant al compozitorului francez: „Berlioz nu încearcă să fie plăcut și elegant. Dacă destestă un om, îl apucă zdravăn de păr. Dacă-l iubește, aproape că-l zdrobește în îmbrățișarea sa”.
FOTO 48224. Berlioz.
FOTO 90274. H. Berlioz.
M I 147. Les Francs Juges Op. 3 :
M I 147. Les Francs Juges Op. 3 :
M I 150. Grand Ouverture du Roi Lear, Op. 4 :
M I 155. Trois Pièces d' Orchestre de la Damnation de Faust:
